Tuturor ne este frică. Uneori ai impresia că totul te sperie, iar alteori îți ia ceva să îți cunoști teama. De cele mai multe ori, îți ia o viață întreagă să o învingi-asta dacă ești destul de norocos să-ți iei inima în dinți. Așadar, tot reflectând și lamentându-mă aiurea, am revenit asupra celui mai terifiant coșmar al meu: singurătatea. Toată viața mi-a fost frică să fiu singură, mereu am simțit o nevoie imensă de afecțiune, de când eram mică mi-am visat nunta perfectă, întotdeauna am fost în căutarea persoanei potrivite și am simțit o nevoie disperată să împărtășesc cu cineva toate sentimentele minunate care mi se ascund în suflet. De câte ori am încercat să fac asta, de atâtea ori am fost respinsă, m-am simțit sfâșiată, pustiită, pierdută... Și ajunsesem să îmi pierd speranța. Cel puțin, așa credeam.. până într-o zi (probabil cea mai frumoasă din viața mea de până atunci) în care privirile ni s-au intersectat și am știut.. *dar asta este altă poveste, mai lungă și mult mai siropoasă!*
Acum, când în sfârșit mă simt completă, când pot să mă numesc eu în adevăratul sens al cuvântului, mi-am dat seama cât de egoistă este această teamă a mea.. Și am lăsat-o să plece. I-am dat drumul din temnița gândurilor mele
și am lăsat-o să zboare departe, unde nu mă mai poate vedea și eu nu o voi mai putea simți vreodată.
În schimb, am înlocuit-o cu ceva frumos și unic, ceva ce numai tu ai fi putut să mă înveți, un sentiment plăcut și cald și atât de puternic, încât a reușit să-mi înlăture orice altă teamă neînsemnată: dorința de a nu te lăsa vreodată pe tine să te simți singur. Vreau să îți fiu alături pentru totdeauna, cu toate că nici atât nu mi-ar ajunge să-ți mulțumesc cu adevărat pentru tot ce ai făcut pentru mine, fără ca măcar să îți dai seama.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu