Pur si simplu...

Moartea e un fleac şi trăirea un capriciu. Mai vreau o singură zi să tac, să mă opresc în pustiu, să pierd pachetul cu ore, minute, secunde. Nu mai vreau să văd oameni, case, blocuri, magazine şi nici măcar reflexia mea în oglindă. Vreau linişte. Vreau nimicul lângă mine. Mintea, cu sufletul şi inima, încep să se destrame uşor, să se desprindă de mine. Încep să ajungă la limită, încep să-mi vorbească, să mă ameninţe că mă vor lăsa singură.... singură de mine. Şi poate, asta ar fi de fapt liniştea pe care o caut de atât de mult timp şi nu o găsesc nici în oameni, nici în locuri, nici în mine. Nu ştiu cât de tare doare să plec de lângă ele, nu ştiu cât de tare doare să plec de aici, nu ştiu cât de tare doare să plec din mine, dar presupun că voi afla curând. Tăcere - devin, încet, dependentă de armonia asta. Nu mai aud în stânga: "Fată, să vezi ce-am păţit!", în dreapta: "Apucă-te de învăţat!", în faţă: "Eşti fraieră!" şi în spate: "Staaaai!". Nu-i mai văd în faţa mea pe ei, în stânga şi-n dreapta pe fete, în spate pe ai mei. Nu mai am nevoie de nicio informaţie despre el sau despre ea, nu mai vreau să aflu nimic, nu mai vreau să ştiu evidentul dintr-o mie de părţi, pentru că, acum îl cred, dar se pare că unii nu încetează să-mi amintească în fiecare zi, de parcă nu aş şti deja totul. Ca de fiecare dată încerc să nu fiu răutăcioasă, însă nu-mi pot da seama cât de bine îmi iese. Niciodată nu mi-a fost uşor să pretind că sunt oarbă, că sunt rece, că nu mă doare, că nu simt şi nici acum nu mi-e uşor deloc. Acelaşi rol l-am repetat de multe ori şi devin o actriţă din ce în ce mai bună la el.
 Ar trebui să mă bucur?! Poate ar trebui să mă bucur.
Iubesc lumina, iubesc întunericul. Iubesc luna şi stelele, iubesc vântul şi oceanele, iubesc iarba şi zăpada, iubesc ceaţa. Lăsaţi-mă cu ele azi.


                              https://www.youtube.com/watch?v=laEkYZacpXU