Lost.... (the end)

Ma doare prea tare linsitea, ma apasa, nu ma lasa sa respir.. Am fost cuminte, am stat doar si am plans, fara prea multa drama publica. Doar peretii imi cunosc durerea, doar ei mi-au vazut lacrimile. Ei imi stiu dorul. 
    Mi-a fost mereu asa frica..si s-a intamplat, inevitabilul, probabilul. Sunt din nou singura. Am plans mult, mai mult ca niciodata.. Am stat zile intregi fara sa vorbesc cu nimeni, m-am inchis in mine, si nu am vrut sa te las sa pleci. M-am luptat cu mine ca sa te pastrez, apoi ca sa te uit. 
     Ei nu o sa stie niciodata.. Zile intregi am stat intinsa in pat, si e fizic acum, ma doare tot corpul, abia imi tin capul drept, si abia pot merge pe strada.
      S-a terminat.. si e definitiv..

     Sunt dezamagita, de tine, de mine, de noi. Dezamagita ca ai uitat ce ai promis, ca nu ai luptat, ca ai fugit ca un las .. Te iert pentru ca nu ai avut curaj sa-mi spui in fata ce simti cu adevarat, te iert pentru ca nu ai rezolvat problemele la timpul lor, te iert pentru ca nu ai pus punct cand ai simtit ca e gata, si te iert pentru ca m-ai lasat sa sufar in liniste, de una singura.. ca niciodata nu te-am gasit cand am avut nevoie..

   Imi pare rau, ca nu am stiut sa-ti arat cat te iubesc, imi pare rau ca te-am lasat sa pleci, si imi pare rau ca e ultima data cand mai scriu despre tine.
    O sa te las sa pleci, caci simt ca nu te mai pot opri. O sa te las..sa fii fericit, sa uiti, si iti voi da timp destul cat sa devin doar parte din trecut. Sper sa o iubesti pe ea, sa o iubesti cu adevarat, si sa o strangi in brate cand simti ca pamantul se prabuseste. Sper sa iti fie alaturi, sa te iubeasca, si sa fii tu insuti langa ea. Sper ca mama ta sa o placa, si sper sa iti dea tot ce eu nu ti-am dat.

    Promit ca o sa zambesc mereu in timp ce voi plange, atunci cand ma va durea, si promit ca nu o sa uit nici macar un minut din tot ce-a fost..

    Te las, caci nu te mai pot tine. Te-ai indepartat prea mult, si orice efort e in zadar, orice lupta ma distruge tot mai mult, si nu mai pot..am obosit.. "Daca te-a iubit se va intoarce!" .. Nu , nu o sa te intorci.
  

Inima mea e cutremur deja...

Drept la suflet

'' Cand zici pauza,e ca si cum ai zici : Hai sa intarziem finalul,hai sa facem sa fie si mai dureros... 

Hai sa stricam toata frumusetea pe care o avea relatia si sa fim reci,pana ne indepartam complet. Deci nu-mi spune ca vrei pauza,ok? ''

Visatoare

Facem greseala sa traim in trecut. 

Sa ne tinem strans de amintiri,de temeri,de ce ne-a facut cel mai mult sa suferim. Si cand intra din nou o raza de lumina in viata noastra,ne ferim,de frica sa nu ne ardem iar si sa doara.

 Ne ferim sa ne atasam de persoane,cu frica sa nu le pierdem si sa ne ramana iarasi sufletul pustiu. Ne agatam cu incapatanare de trecut si ne temem de viitor,pe cand prezentul il distrugem. 

Lucruri care conteaza

 Ma numesc : Ana Maria

Am 14  ani.

 Ziua mea este pe 23 august

Sunt  zodia fecioara.

Sunt extrem de incapatanata.

Imi place sa scriu.

Am acest blog , de care sunt foarte mandra 

Sunt o persoana foarte sincera,sensibila,directa

Imi plac iesirile la munte, mare, oriunde, dar sa pot calatori

Imi doresc foarte mult sa vizitez Italia , Anglia si Paris ..

Imi plac comediile romantice, cartile bune, muzica ritmata

Imi place sa ma inconjor de oameni veseli si optimisti.

Sunt usor de amagit,dar totusi daca aflu pot fi :ori dezamagita,ori nervoasa

Raz si zambesc mereu si mi-e teama sa nu fiu consideranta o persoana iresponsabila si indiferenta

Imi place sa ies in aer liber si sa ma plimb cu bicicleta

3 adjective care ma caracterizeaza :

Romantica, visatoare, optimista

Ce obiect urasc la scoala ? 

Fizica :))

Ce as vrea sa fiu

pentru o zi ? 

O zana buna :)

           

Dreams

 Incercand sa fiu ce nu eram, greseam si in mine, o parte stia. Greseam zambind fara sa stiu de ce. Greseam plangand pentru minciuni. Incercand sa fiu opusul meu greseam.. Era ca o povara; devenea tot mai grea. Eu eram doar ceva ireal. Nimeni nu ma cunostea pe mine; ei cunosteau doar naivitatea mea. Si era greu sa port pe mine imaginea pe care sufletul meu o respingea; dar totusi am dus-o; de ce? pentru ce atat de multa falsitate? Au vrut sa ma schimbe cate putin toti... de ce? Cunosteau slabiciunea mea... si m-am lasat purtata in voia lor; si nici eu nu ma mai cunosteam. Priveam in oglinda si ajunsesem sa cred ca sunt intr-adevar persoana care nu puteam sa fiu.
M-au schimbat si m-au mintit... iar eu... m-am lasat schimbata si mintita.

Acum sunt eu ... si naivitatea mea de atunci se transforma cu fiecare zi in putere..
                                                             ...puterea de a fi EU...

,, Jurnalul sufletului ''

Ştiţi ce este un jurnal? Eu nu ştiam... Nu ştiam că nu e doar un caiet în care iţi scrii tâmpeniile care ţi s-au întâmplat în ultimul timp, cu foi rupte şi mâzgâlite cu inimioare...Nu ştiam că nu este doar o grămadă de foi pe care le ascunzi de tatăl tău ca să fii sigur că nu le găseşte... Nu ştiam toate astea...
Acum ştiu că este mult mai mult de atât. Imaginaţi-vă sufletul! Imaginaţi-vă că imaginea pe care o vedeţi este el, interiorul vostru. Suferiţi şi nu ştiţi cum să faceţi să vă opriţi junghiul care este tot mai adânc. Şi cum începeţi să scrieţi pe nişte foi albe toată durerea, în cuvintele voastre, nu simţiţi că parcă toate lacrimile nevărsate sunt absorbite în acel caiet? Nu simţiţi că mâna scrie în caiet, iar gândul în suflet şi astfel vă uitaţi tristeţea? Chiar dacă interiorul din voi este plin de cuvinte adunate din fel de fel de amintiri... Nu sunt numai tristeţi, ci şi bucurii. Sufletul vostru e mai mare decât vă puteţi imagina şi nu e mereu în voi. Câteodată sufletul pleacă să-ţi aducă gândul unui vis. Să scrii nu doar tristeţile tale, ci şi bucuria unui vis, chiar şi neîmplinit. Să scrii un... Jurnal de visuri…

Uneori gandurile sunt atat de multe si atat de profunde incat simt ca nu mai au loc doar in mintea mea.. si atunci deschid jurnalul.. atunci imi dau seama ca am nevoie de el.. Jurnalul.. sunt doar gandurile revarsate in scris intr-un jurnal.. e ceea ce simt si nu pot explica nimanui.. decat mie insami..

Sunt momente cand ma izolez de prieteni pentru a ma intalni din nou cu paginile acelea scrise cu cateva luni sau saptamani in urma.. stiu ca jurnalul nu poate sa raspunda, nu poate sa sfatuiasca, dar poate asculta..Jurnalul e intr-un fel bezna din tine prin care nu poate patrunde nimeni, inafara de tine.. E sufletul tau scris pe o foaie alba.. e sufletul trist uneori, dar fericit alteori.. Pentru a putea cineva sa te cunoasca perfect ar trebui sa-ti citeasca in suflet, dar ar trebui sa si inteleaga..

Are you sure you want delete this memory?

Nu ţi-am scris de mult ce simt. Cum mă simt aici, ceea ce ar trebui să însemne "acasă". N-o să-ţi scriu nicicând mai sincer cum îţi scriu acum. De fiecare dată am scris adevărul, dar niciodată n-am fost atât de sigură că am dreptate, că ştiu ce simt. Sunt convinsă că o parte din mine a murit şi că nu va mai învia niciodată. Mă simt cum se poate simţi cea mai dărâmată persoană de pe pământ. Simt cel mai jalnic sentiment de trădare şi nesiguranta.

De data aceasta, nu mai vreau nicio îmbrăţişare, niciun sentiment de înţelegere, nicio vorbă dulce. Nu vreau pe nimeni în preajmă... m-aş simţi umilită şi orice mi s-ar spune, neînţeleasă.
Mai sunt şi foarte sigură că acest citat e foarte adevărat... "Trist ajutor e acela care, în timp ce sprijină, vatămă" (Piblius Syrus). Am simţit acest ajutor rănindu-mă cu câteva zile în urmă. Mai bine spus, nici n-am îndrăznit să cer ajutor. Aş fi vrut să fiu ascultată şi să mi se spună ce aş putea face, dar venind din ce în ce mai aproape, mi-ar fi amintit de un trecut în care suferisem enorm din cauza acestei persoane. Şi oricât de blânde ar fi fost cuvintele, oricât de folositoare sfaturile, cu mult mai mult ar fi fost durerea acestei amintiri. Şi am preferat să fiu lăsată să sufăr singură. Şi încă prefer să fiu lăsată să sufăr singură. 

Setea asta oarba pentru iubirea ta

Câţi paşi mai are curaj să facă o persoană care a fost foarte dezamăgită în trecut? Câtă tărie mai are să creadă că aşa cum este, cu defecte şi calităţi, aşa trebuie să rămână? De câte ori mai are oare curajul să încerce încă o dată să creadă că acea persoană pe care a întâlnit-o trebuie să fie ce căuta, că în sfârşit a găsit-o? Cât timp îşi poate păstra o asemenea persoană inima sensibilă şi sinceră?
Spre binele meu, am încercat pentru o secundă să mă schimb. Să nu mai pun la suflet, să fac tot ce ar face o fată care nu dă doi BANI  pe cei care o rănesc. Şi nu mi-a plăcut de mine, m-am dezamăgit singură şi m-am păcălit. Mi-a părut rău apoi. Şi m-am hotărât că nimic, oricât de tare ar durea, nu trebuie să reuşească să mă schimbe, pentru că nu aş putea să mă mai accept şi mi-ar fi scârbă de mine, fără nicio exagerare.
Îmi bate inima altfel decât în ritmul ei obişnuit şi nu ştiu în ce fel să-i interpretez bătăile. Habar nu am ce mai simt. Aş vrea să am mai des momentele acelea, când mi se pare că absolut totul este foarte uşor de rezolvat şi fără să mă mai gândesc la consecinţe sau cât de tare aş putea să fiu rănită, să fac exact ce simt. Dar bănuiesc că am început să devin tot mai rezervată şi mai închisă tocmai din cauză că de fiecare dată m-am izbit de câte un eşec.
Aş vrea să mă asculţi un minut, dar eu nu pot să vorbesc. Aş vrea să te ascult un minut, dar tu nu vorbeşti. Aş vrea să nu mai îmi pese şi aş vrea ca tu să nu ştii că îmi pasă, dar e prea evident. Când mă gândesc cât de repede trece timpul fără să fie nicio schimbare, fără să mă fi agăţat de vreun vis cât de cât posibil.Eram foarte entuziasmată când spuneam că vreau să-mi găsesc băiatul cu ochii negri, iar acum, deşi l-am găsit, sunt mai dezamăgită ca înainte pentru că se pare că nu e al meu. Probabil l-am confundat şi acest "probabil" doare şi el, mai ales când mă gândesc unde poate fi chiar şi acum şi cu cine.


                 https://www.youtube.com/watch?v=LWZkB80pFSc

Pur si simplu...

Moartea e un fleac şi trăirea un capriciu. Mai vreau o singură zi să tac, să mă opresc în pustiu, să pierd pachetul cu ore, minute, secunde. Nu mai vreau să văd oameni, case, blocuri, magazine şi nici măcar reflexia mea în oglindă. Vreau linişte. Vreau nimicul lângă mine. Mintea, cu sufletul şi inima, încep să se destrame uşor, să se desprindă de mine. Încep să ajungă la limită, încep să-mi vorbească, să mă ameninţe că mă vor lăsa singură.... singură de mine. Şi poate, asta ar fi de fapt liniştea pe care o caut de atât de mult timp şi nu o găsesc nici în oameni, nici în locuri, nici în mine. Nu ştiu cât de tare doare să plec de lângă ele, nu ştiu cât de tare doare să plec de aici, nu ştiu cât de tare doare să plec din mine, dar presupun că voi afla curând. Tăcere - devin, încet, dependentă de armonia asta. Nu mai aud în stânga: "Fată, să vezi ce-am păţit!", în dreapta: "Apucă-te de învăţat!", în faţă: "Eşti fraieră!" şi în spate: "Staaaai!". Nu-i mai văd în faţa mea pe ei, în stânga şi-n dreapta pe fete, în spate pe ai mei. Nu mai am nevoie de nicio informaţie despre el sau despre ea, nu mai vreau să aflu nimic, nu mai vreau să ştiu evidentul dintr-o mie de părţi, pentru că, acum îl cred, dar se pare că unii nu încetează să-mi amintească în fiecare zi, de parcă nu aş şti deja totul. Ca de fiecare dată încerc să nu fiu răutăcioasă, însă nu-mi pot da seama cât de bine îmi iese. Niciodată nu mi-a fost uşor să pretind că sunt oarbă, că sunt rece, că nu mă doare, că nu simt şi nici acum nu mi-e uşor deloc. Acelaşi rol l-am repetat de multe ori şi devin o actriţă din ce în ce mai bună la el.
 Ar trebui să mă bucur?! Poate ar trebui să mă bucur.
Iubesc lumina, iubesc întunericul. Iubesc luna şi stelele, iubesc vântul şi oceanele, iubesc iarba şi zăpada, iubesc ceaţa. Lăsaţi-mă cu ele azi.


                              https://www.youtube.com/watch?v=laEkYZacpXU