Are you sure you want delete this memory?

Nu ţi-am scris de mult ce simt. Cum mă simt aici, ceea ce ar trebui să însemne "acasă". N-o să-ţi scriu nicicând mai sincer cum îţi scriu acum. De fiecare dată am scris adevărul, dar niciodată n-am fost atât de sigură că am dreptate, că ştiu ce simt. Sunt convinsă că o parte din mine a murit şi că nu va mai învia niciodată. Mă simt cum se poate simţi cea mai dărâmată persoană de pe pământ. Simt cel mai jalnic sentiment de trădare şi nesiguranta.

De data aceasta, nu mai vreau nicio îmbrăţişare, niciun sentiment de înţelegere, nicio vorbă dulce. Nu vreau pe nimeni în preajmă... m-aş simţi umilită şi orice mi s-ar spune, neînţeleasă.
Mai sunt şi foarte sigură că acest citat e foarte adevărat... "Trist ajutor e acela care, în timp ce sprijină, vatămă" (Piblius Syrus). Am simţit acest ajutor rănindu-mă cu câteva zile în urmă. Mai bine spus, nici n-am îndrăznit să cer ajutor. Aş fi vrut să fiu ascultată şi să mi se spună ce aş putea face, dar venind din ce în ce mai aproape, mi-ar fi amintit de un trecut în care suferisem enorm din cauza acestei persoane. Şi oricât de blânde ar fi fost cuvintele, oricât de folositoare sfaturile, cu mult mai mult ar fi fost durerea acestei amintiri. Şi am preferat să fiu lăsată să sufăr singură. Şi încă prefer să fiu lăsată să sufăr singură.